Ovidiu Oanţă va fi tată de gemeni

– Vei fi tată de gemeni. Vrem detalii!
Ne doream de multă vreme un frăţior sau o surioară pentru Oana. De altfel, anul trecut, Oana i-a scris berzei. Ei bine, aproape ne pierdusem orice speranţă şi, într-un moment de cumpănă, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu vestea cea mare: vom fi din nou părinţi. A fost însă doar preludiul. Vestea cu adevărat magnifică a fost atunci când, spre disperarea Deliei, care intuise că aşa se va întâmpla, ecografistul ne-a spus că sunt, nu unul, ci doi copii. Adică gemeni. Numele Oanţă va fi dus mai departe, pe filiera mea, nu de unul, ci de doi moştenitori. Suntem toţi trei în culmea fericirii. De curând am fost şi la ecografia 4D, am făcut şi fotografii cu proiectia celor doi. Apropo, Oana a fost cea care a reuşit să îşi impună dorinţa privind numele. Nu am avut alternative. Cu excepţia celui de-al doilea prenume. Mi-am dorit ca şi băieţeii, la fel ca Oana, să aibă şi un nume de sfânt, în semn de recunoştinţă faţă de divinitatea care ne-a ajutat. Aşa că, în curând, nu vom mai fi doar Delia, Oana şi Ovidiu. Vor veni pe lume şi Patrick-George şi Oliviu-Nick. Cel mai probabil la sfârşitul lunii iunie, deşi ideal ar fi să mai aibă răbdare până pe 11 iulie, când aniversăm 15 ani de căsnicie. Ar fi un cadou frumos.

– În urmă cu ceva timp, te-am botezat „Justiţiarul de la Pro TV”. Cum vezi tu justiţia în România după aproape 13 ani?
O văd aşa cum e ea. Cu plusuri şi cu minusuri. Ca un adevărat Babilon. În care toată lumea se judecă cu toată lumea. Pentru orice. De la banale pretenţii, divorţuri, până la averi fabuloase. Problema nu e numărul mare, uriaş de procese, ci faptul că judecătorii numai justiţie nu fac. Când intri în şedinţa de judecată cu o sută de dosare, fiecare reprezentând o problemă aparent serioasă, mi-e practic imposibil să accept că se judecă în adevăratul sens al cuvântului. E practic un mare compromis între ideea de justiţie şi cea de dreptate. Şi asta înseamnă că, de multe ori, calitatea justiţiei e îndoielnică.

-Dacă mâine ai întâlni peştişorul de aur, care ar fi cele 3 dorinţe pe care ai vrea să ţi le îndeplinească?
Pfff… Nu mai cred de multă vreme în poveşti nemuritoare. Culmea, în miracole încă mai cred. Dovada, cel mai mare miracol din viaţa mea: să fiu tatăl a doi gemeni şi a trei copii. Prima dorinţă clar se îndreaptă spre copii – nenăscuţi şi născuţi – să fie sănătoşi şi să crească într-o ţară civilizată. A doua dorinţă, să devenim o ţară a bunului simţ. A respectului faţă de noi înşine. E prea mare degradarea care a pus stăpânire pe noi toţi. Şi morală, şi socială, şi economică, şi politică. Dacă peste noapte am fi, de pildă, o Olanda, am fi bine de tot.

– Cum ar fi să dăm timpul înapoi? Măcar cu zece ani?
Să recuperăm ce am pierdut. Timpul alături de cei dragi, alături de familie. Pe care i-am cam ignorat. De dragul carierei, de dragul muncii bine făcute.

– Că tot vorbeam despre peşti, mai mergi la pescuit?
Din păcate, nu sunt un pescar veritabil. Dacă aş fi, în mod obligatoriu aş inventa poveşti pescăreşti. Defect profesional: nu croiesc adevăruri. Fie ele şi despre partidele de pescuit. Capturi mari nu am fă-cut, pentru că are şi peştele demnitatea lui. Nu e prins de oricine. Ideea cu pescuitul e alta: malul apei, aerul curat, liniştea sunt exact ingredientele cu care reuşesc să îmi încarc bateriile. După zile, săptămâni, luni de super agitaţie. La pescuit nu prinzi doar peşte, ci şi gânduri. Care nu îţi dau pace în momentele obişnuite. Le poţi pune în ordine, le cauţi rezolvare. Dacă mai prinzi în cârlig şi vreun peşte, că e auriu sau nu, că are zeci de kilograme sau doar câteva grame, important e să accepţi că pescuitul e un sport, un hobby, nu o afacere din care să îţi amortizezi invesţiile, deloc de neglijat, sau un mod de a-ţi câştiga existenţa.

– Ce planuri ai pentru Paşte?
De Paşte, staţi cu ochii pe Ştirile ProTv. Eu şi colegii mei rămânem pe baricade să vă dezvăluim lumea, fără să o judecăm.
Nicoleta Nicolae