Amalia Enache – Pe drumurile patriei

“Pare-se că insist ca în fiecare an să petrec o săptămînă din vacanţa mea acasă. Acasă, în România. Şi tot îmi rămîn atîtea de văzut, încît am ajuns să cred că ţara asta a noastră e o haină cu sute de buzunare secrete. Dar şi cu destule pete la vedere.

Am făcut anul acesta de-a dreptul un tur de forţă. Şi de onoare, cu şi pe la cei mai buni prieteni ai mei. Am în­ceput cu trei zile la Marea Neagră, cu şedere într-un loc deloc popular de pe litoralul românesc, dar am mers la plajă şi într-un golfuleţ pitit, cu iz săl­ba­tic dincolo de graniţa cu Bulgaria, cu un peisaj mai degrabă meditera­nean. M-am bucurat de linişte, de o relaţie adevărată şi directă cu marea, de cîmpurile de floarea-soarelui stră­punse peste tot de mori de vînt. Ră­mîn la părerea mea că fac un fel de dans morile astea.

A urmat un lung drum pînă în nordul ţării, în Bistriţa. Am mîncat acolo pîine făcută de Tanti Efti, salată de vinete, roşii din grădină, plăcinte şi gem de afine. Plus ceva numit “tocinele”, un fel de tor­tilla de-a noastră. Am dat o fugă de o zi în manieră off road pînă la Sighet, la Memorialul victimelor comunis­mu­lui. M-am uitat cîteva ore prin celule, peste documente, peste măr­turii, m-a bucurat să văd un muzeu viu şi plin de vizitatori.

Am luat-o apoi spre Lacul Cinciş, cu adevărat la mine acasă, în Hune­doa­ra. Am spus bună-ziua şi Clujului o dată cu un bună-ziua celui mai drag om de pe acolo. La Hunedoara, s-au adunat şi prietenii mei. Ne-am împărţit între lac, între satele de pădureni cărora le-am scotocit în lăzi după cos­tu­mele vechi, colorate, şi poveş­tile lor, apoi Castelul Hunia­zilor, ne-am împrie­te­nit cu Ana Cincişeana, o clăti­tă cu spu­mă de ou, şi da, am făcut karaoke.

Apoi, Craiova. Am ceva rădăcini pe acolo şi vacanţe de care mi-e dor, pentru că mi-e dor de mama-mare, de cît de harnică, sprintenă, curată şi deşteaptă era ea”.