Știm că lumina călătorește în valuri și că acestea sunt formate din forțe electrice și magnetice, care se deplasează împreună. Ele sunt un fel de val electromagnetic.
În anul 1900, un fizician german numit Max Planck a descoperit că valurile nu spun povestea luminii. El a încercat să explice cum poate un obiect cald să emită radiații. Teoria lui spunea că radiațiile sunt trimise în mici sau medii, în locul unui flux constant. Fiecare mică licărire de lumină se numește cuantă, iar ideea promovată de Planck poartă, astăzi, numele de teoria cuantelor.
O singură coantă de radiație energetică este atât de mică încât valul de energie pare, de fapt, să nu se miște. De exemplu, chiar și lumina provocată de o sursă slabă, cum este lumina stelelor, aduce aproximativ 60.000.000 de cuante în ochii tăi în fiecare secundă, iar lumina pare perfect imobilă.
Astăzi, fizicienii cred că lumina călătorește în valuri, în anumite circumstanțe și în cuante, în altele. Nicio idee, în sine, nu poate explica tot ce observăm. Valurile arată, în mare, ce se întâmplă atunci când radiațiile trec prin spațiu sau printr-un material. Însă, teoria cuantelor trebuie să fie folosită pentru a descrie de unde vin radiațiile și ce li se întâmplă atunci când sunt absorbite de un obiect.
Lumina și alte forme de radiații electromagnetice implică și câteva dintre cele mai complicate evenimente din natură. Deci, nu e de mirare că nici teoria valurilor, nici cea a cuantelor nu pot explica singure ce se întâmplă.